Paradoxul din viata noastra (II)

Paradoxul din viata noastra (II)

Si intr-o buna zi ne intalnim aleasa/alesul inimii si hotaram sa pecetluim legatura prin certificatul de casatorie. Ca orice eveniment important al vietii noastre asta presupune alergatura de rigoare pentru rochia de mireasa, costum de mire, verighete si alte accesorii eclatante. Suntem angajatul unei corporatii, deci ne permitem o luna de miere memorabila cu ultimele trei salarii pastrate la saltea si urmatoarele sase! Parcurgem ofertele turistice si optam pentru una dintre acestea, destul de fancy, pentru a ne impresiona vecinii. Ne bucuram de acea saptamana de luna de miere, ca deh, suntem angajatul unei corporatii si nu putem lipsi prea mult de la serviciu, facem un noian de poze si le postam la intoarcere fara doar si poate pe facebook. Eh, acum i-acum! Suntem proaspat casatoriti si vrem un acoperis deasupra capului, iar daca nu ne numaram printre putinii norocosi ai caror parinti nu mai au ce face cu banii, trebuie sa facem un credit imobiliar sa cumparam un apartament, care ne va face pe tot restul vietii sa simtim suflarea patronului in ceafa. O comitem si pe asta cu gandul la urmasii pe care n-i dorim, minunandu-ne cat de mic a fost pretul certificatului energetic fata de suma imprumutata, mai aducem si ceva imbunatatiri cu tot cu instalarea aerului conditionat si iata-ne incatusati, fara sanse de eliberare inainte de pensie.

Timpul trece, leafa merge, banii se transfera dintr-un cont in altul s-apoi, intr-o buna dimineata ne dam seama ca nu stim ce se mai intampla sub acoperisul nostru caci cu o seara in urma,cand am ajuns acasa, toata lumea dormea. Ne dam seama cu stupoare ca nu s-a intamplat doar ieri, ci in ultimul an de cand ne-a crescut salariul, nemaistiind nimic de cei care trebuie sa fie vointa noastra de a continua. Si astfel, ne razvratim pe toata lumea, insa in niciun caz pe noi insine caci noi suntem victima colaterala si ne place atat de mult rolul acesta! Descoperim oarecum cu placere ca suntem simbiotic legati de locul de munca, ca pana la urma nu ne poate reprosa nimeni, nimic. Asta pana intr-o zi cand fie cadem la pat, fie consortul sau consoarta ne da papucii caci destul si-a ocupat timpul lasat liber de noi cu activitati care nu ne includ. Moment in care, gandim retrospectiv la tot parcursul nostru si brusc, nu-i gasim sensul si intelegem ca singurul efort pe care trebuie sa-l mai facem este sa incercam sa recastigam ceea ce am pierdut, ca e sanatate sau familie. Buimaici la gandul acesta ne prezentam ca in orice alta zi la serviciu, dar de data asta pentru a ne da demisia si a lasa in urma toate ambitiile si crezul nostru de corporatist. Surprinzator, o facem cu bucurie si ne simtim dupa atata amar de vreme eliberati de parca am fi primit hotararea favorabila a instantei dupa ce am suportat pedeapsa cu puscaria pentru ceva ce n-am facut. Ne intoarcem acasa si peticim ce se mai poate petici la tot ce este mai important in viata noastra. Ne gasim un job modest, fara ore suplimentare, cu un salariu decent, intr-o firma micuta, dar prietenoasa. Si ce e curios, e ca suntem fericiti! Si ne gandim la ziua de maine in cu totul alti termeni: ne privim oamenii de langa noi cu alti ochi si descoperim ca ai nostri copii incep sa nu mai fie chiar copii, iar partenerul nostru de viata a incaruntit putin si a mai adaugat doua, trei riduri pe ici pe colo. Ne intrebam unde am fost intre timp, iar constiinta noastra are multe poveri de dus, dar mergem inainte.

Timpul isi vede de cursul lui, copiii cresc, pleaca de acasa si ramanem mai pustii, dar impacti cu noi insine. Mai anchilozati, mai sprijinandu-ne in baston, ne sfatuim copii sa-si traiasca propriile greseli si nu pe ale noastre. Dar unele erori umane dainuie pentru ca paradoxal, ne incapatanam sa le retraim. Copiii nostri o vor face cu siguranta!

Author: Monica

Share This Post On

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Let's see, are you robot or human? * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.