O zi cat o viata

O zi cat o viata

Sunt zile cand este de dorit sa fii spectator si nu actor, sau poate nici macar, dar variantele nu abunda. Decorurile sunt simple: un bazin de inot, multa lume, insemnand copii si instructori de inot, pe de o parte si parinti, bunici, cunostinte,pe de alta parte, asteptand terminarea cursurilor. Un amestec sporit de varste, franturi de conversatie, condimentate cu ceva voie buna. O atmosfera relaxata, in aceeasi masura, relaxanta, daca ignori caldura si mirosul de clor.

Asteptand si eu ca toti ceilalti, am bagat de seama la cativa metri de mine un baietel cam la 12 – 13 ani imbracat in costum de neopren, frumos colorat, cu o casca smechera pe cap. M-am intrebat de ce, oare, parintii au apelat la un astfel de costum pentru un copil, dar am trecut repede peste nelamurire fara a cauta neaparat un raspuns. Baietelul era purtat in brate de tatal lui, un barbat intre doua varste, incaruntit de acum, cu o constitutie atletica, bine cladit.

Am mai vazut copii ingroziti de apa, deci nu mi s-a parut nimic ciudat.

S-au apropiat de balustrada ce despartea bazinul de tribuna, iar tatal a asezat, cu grija, pe bratele intinse ale instructorului, copilul care s-a agatat cu disperare de gatul lui. D-abia atunci am inceput sa fiu mai atenta la ce se intampla. Copilul a fost purtat pe brate de catre instructor pana la marginea bazinului dupa care, neputandu-se desprinde din inclestarea mainilor celui mic, au alunecat amandoi usor in apa. Ma uitam la fata baietelului care era oarecum impetrita, nu exprima nimic: nici bucurie, nici frica, nici tristete. Incremenise cumva intr-o indarjire muta, de parca corpul nu-i apartinea, doar mainile tradandu-i nelinistea. Instructorul, un domn mai in varsta, trecut de mult de prima tinerete parea ca e stapan pe situatie: incerca sa-l familiarizeze pe copil cu apa. Acesta insa nu schita nici un gest… In cele din urma, instructorul e reusit sa-i desfaca mainile din jurul gatului si sa-l ajute sa se intinda pe spate, sustinandu-l de brate, plimbandu-l usor la suprafata apei. Copilul, in continuare crispat, parea ca se lasa de acum in voia sortii, de parca ceea ce i se intampla tinea de viata si de moarte. Minutele treceau, parintii, cu mainile impreunate deasupra genunchilor, nu-l scapau din ochi de pe marginea bazinului.

Deodata, ca din senin apa a tasnit in stropi fini, palmuita de degetele tepene ale copilului, iar si iar si iar, ca o victorie mult asteptata. Atunci tatal s-a ridicat de pe scaun, s-a indreptat de spate, scapat parca de o mare povara si si-a sters discret o lacrima ce i s-a prelins timid, pe obraz, dupa care s-a indreptat, cu capul plecat si un zambet d-abia mijit in coltul gurii, spre iesire. Voia doar sa ia o gura de aer si sa ramana singur cu durerea sufocata de bucuria momentului. Baietelul lui, care suferea de autism, tocmai participase la prima lectie de inot.

Author: Monica

Share This Post On

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Let's see, are you robot or human? * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.