Ai cui suntem ?

Ai cui suntem ?

Imi place sa privesc oamenii cand ies pe strada. Oameni necunoscuti, fete fidele lor insele sau mascate sub starturi protectoare de fond de ten. Mi se intampla mai ales in metrou cand pozitia scaunelor ne provoaca si confrunta in acelasi timp. Ii privesc pe cei din campul meu vizual, cateodata suparator de obsesiv, dandu-mi seama de insistenta mea necivilizata, dupa o scurta privire furioasa, aruncata spre propriu-mi chip. Incerc sa-mi schimb privirea ceea ce nu-mi reuseste intotdeauna. Pandesc povestea din spatele fetei, care bineinteles ca-mi ramane necunoscuta. Parasesc locul faptei pentru a-mi intalni urmatoarea victima unde pasii ma duc in ziua respectiva.

Sunt insa dati cand nu sunt eu cea care agaseza cu privirea intrebatoare, ci linistea din juru-mi este franta de vreo aparitie in disonanta cu banalitatea imprejurimilor. O doamna in universul ei contorsionat care ne-a parasit de ceva vreme pe noi, rationalii, pentru a-si fauri popria ei ratiune. Am intalnit-o in Herastrau. Era curat imbracata, dar gesturile bruste o scoteau din multime. Am mai vazut nebuni, dar nu dintre cei care vorbesc limba lui Shakespeare cu lejeritatea din cauza careia insasi limba materna s-ar simti in inferioritate. Era o bucurie s-o asculti chiar daca pentru noi, cei de la periferia universului ei, cuvintele nu aveau sens. M-am intrebat retoric ce se va intampla cu ea. Si m-am mai intrebat ce parghii avem noi ca societate ca sa putem asimila, din nou, un astfel de om. Pana la urma nu trebuie sa fii nebun ca sa realizezi ca esti proscris in propria societate, societate care are trebui sa-ti ofere un sprijin in incercarile pe care le traversezi. Multi ar spune “N-a avut noroc!” Dar odata ce s-a terminat norocul, ajungem oare deseuri ? Pana si acestora li se gaseste o utilitate!

Dar sa zicem ca societatea nu este pregatita inca pentru astfel de incercari la limita. Insa ce mai e de spus cand un om, ca noi toti, se aseaza la rand, la farmacie, pentru a-si lua cele trebuincioase sanatatii – un medicament nimic mai mult. Si cand la auzirea pretului de 22 lei isi retrage spasmotic mana din fata micului ghiseu, spunand ca nu-si permite si pleaca clatinandu-se spre propria casa!

Daca voi nu simtiti indiferenta acestei societati, eu o simt! Unde sunt programele sociale care ridica o civilizatie din noroi ? Unde este grija pentru individ ? – la nivel de subzistenta, caci nu vorbim despre altceva!

Visam la vremuri mai bune, insa atata timp cat nu vom ridica ultimul concetatean de pe fundul gropii, nu vom creste ca civilizatie! Daca tot copiem strainatatea, ceea ce in anumite privinte nu e rau deloc, poate ar trebui sa o facem si de data asta! Sa analizam, sa planificam si apoi sa implementam. Intotdeauna se vor gasi fonduri de finantare pentru astfel de proiecte! Daca suntem in stare sa tinem atatea puscarii in spate, putem, cu siguranta, sa o facem si pe asta! Tebuie doar sa ne pese!

Author: Monica

Share This Post On

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Let's see, are you robot or human? * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.